„Historia est magister vitae” – istoria este maistrul vieţii. Dumnezeul atotputernic stă pe lângă războiul de ţesut al istoriei, El ţeasă firele evenimentelor.Cel care nu cunoaşte trecutul, nu poate să-l privească cu încredere în viitor.
Şi şvăbimea provenită din Württenbergul superior în cursul secolului al 18-lea, stabilită în judeţul Satu Mare de azi are istoria ei proprie. Leagănul originei şi  al provenienţei deja s-a şters în sufletul şi în viaţa acestui popor catolic zelos şi gospodar sârguincios. Nepoţii de azi – după secole grele şi anevoioase – doar atât ştiu despre strămoşii lor, că provin din Schwarzwald.
Contele Károlyi Sándor într-o scrisare înaintată cancelariei şi consiliului militar între 5 aprilie 1712 şi iunie 1712 a precizat doar atâta că are intenţia de a aduce pe moşiile lui In Ungaria-Superioară şvabi catolici.
Călătoria pe Dunăre de la Ulm până la Pesta a durat mai mult de o lună, apoi de acolo încă două săptămâni pe căruţele contelui, trecând peste pustiurile şesului, prin Hortobágy, Debreţin, până la Carei. Pe drum au cheltuit mulţi bani să-şi cumpere mâncare şi băuturi.
Apa de pe terenurile inundabile ale Tisei până la Debreţin era foarte rea. Mulţi au murit din cauza dizenteriei. Acasă, la Württenberg, aveau ape bune de izvor. Din acest motiv scria contele Károlyi soţiei sale, Barkóczi Krisztina în ziua de 14. iulie 1712: „ Unde vor fi şvabii să se vândă vin, bere,  pălincă, pentru că de la apă mor toţii, ne fiind obişuiţi cu ea.”

Au sosit la Carei fără orice bani  în numerar. Contesa, care ave o inimă nobilă, a fost tristă de mizeria lor. A dispus ca să li se distribuie grâu şi fâină.
Primii venetici şvabi au fost colonizate de contesa la Carei, Urziceni, Căpleni şi Ciumeşti, apoi au urmat Foieni, Moftin, Ardud, Beltiug, Petreşti, Vállaj, Ghilvaci, Cămin, Craidorolţ, Tăşnad, Turulung, Răteşti, Şandra, Sâi, Santău, Socond, Sanislău, Terebeşti, Borleşti, Zajta, Mérk, Hurezu-Mare, , Mădăras, Dindeşti-Mic, Tiream, Iojib, Homorodul de Jos.
În urma politicii de colonizare a contelui Károlyi Sándor şi a urmaşilor săi până la sf ârşitul secolului al 18-lea în jurul oraşului Carei şi în regiunea oraşului Satu Mare s-au înfiinţat 31 de localităţi locuite în întregime sau parţial de şvabi. La sfârşitul colonizării, potrivit datelor obţinute din regsitrele matricolea ale parohiilor. culese de dr. Vonház István, numărul şvabilor catolici din cei 31 de sate era de 18.377.
Îm secolul al 18-lea doar nobilimea din Ungaria putea să fie proprietar de pământ. În localităţile au primit teren la care au putut construi o casă, clădiri gospodăreşti. Casa a devenit proprietatea lor, dar terenul a rămas în proprietatea contelui. Au mai primit în chirie  o posesiune (37 iughere) sau o jumătate de posesiune. Chiria achitată contelui a constat din bani, din cereale şi din muncă.
Deja la prima colonizare agricultorii şvabi se plângeau datorită faptului că agenţii contelui nu îndeplinesc condiţiile promise, rămân dator cu ajutoarele promise, nu se realizează scutirea lor de pe sarcinile moşiereşti, s-a majorat sarcinilede iobag. Din cauza aceastei atitudini a administratorilor mulţi colonişti au fugit, din primele patru colonii au refugiat sau au întors în patria lor  91 de familii.
Revoluţia din 1848 şi ordinele imperiale referitoare la desfiinţarea iobăgimii, apărute în 1850, fiind nevoite de revoluţie, au eliberat iobagii contractuali din Sătmar sub obligaţiunile feudale, fapt ce a dat un impuls dezvoltării economice precum a contribuit la trecerea la o cultivare agricolă modernă. În urma eliberării iobagilor, populaţia şvabă, fiind mai silitoare decât cea maghiară, a reuşit să răscumpere pământul mai repede decâ cea maghiară. Lauka Gusztáv, prietenul lui Petőfi Sándor, care, în calitate de funţionar moşieresc, a stat la Ardud, unde scria în 1855: Pot să afirm cu convingere că satele şvăbeşti sunt cele mai frumoasre în judeţ, se poate vedea deja de la distanţă”. Afirmaţia lui este valabilă şi azi referitor la satele şvabe deja maghiarizate din jurul Careiului.
Ocupaţia principală a şvabilor este agricultura, creşterea animalelor, precum – mai ales la sud-estul regiunii Sătmarului – şi viticultura. Pe dâmburile însorite ale regiunii Codru au obţinut produse bogate şi au format chiar sate – pivniţe de vinuri.
Coloniştii şvabi nu erau doar agricultori, erau între ei şi numeroşi meşteşugari: morari, fierari, arămari, dulgheri, zidari,  aurari, argintari, sobar,  dogari, etc.
Caracteristicul princial al acestei popor este străduinţa de a realiza o stare materială bună, sârguinţa infatigabilă  şi activitatea, deasemenea îndeplinirea şi achitarea datoriilor.
Datorită tratatului de pace de la Trianon coloniile şvabe, în afară de Vállaj, Mérk, Zajta, aparţin la România.
După 1940, în urma hotărârii de la Viena, coloniile şvabe au aparţinut Ungariei.
După cel de al doilea război mondial coloniile şvabe, în afară de Vállaj, Mérk, Zajta din nou aparţin României. În ianuarie 1945 din judeţul Satu Mare cca 5000 de şvabi, majoritatea cărora se declara că sunt maghiari, doar mai puţini se considerau şvabi, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru muncă de reconstrucţie numită „málenkij robot”.
În urma războiului mondial în care Germania hitleristă a fost învinsă, timp îndelungat nu era cazul de renaştera şvabilor sătmăreni, chiar era dăunător să fi german. S-a aplicat principiul vinei colective, din unele ţări chiar au fost expulzaţi. Averea lor a fost sechestrată, au fost consideraţi privaţi de drepturi.
Conţtiinţa germană a trăit doar ascuns, latent, astfel în urma evenimentelor din 1989 şi în România s-a înfiinţat Forumul Democratic German, iar în Ungaria Autoguvernarea Minorităţii Germane.
În judeţul Satu Mare cei care vorbesc limba germană de multe ori sunt consideraţi maghiari. Se întâmplă şi invers, cei cu nume maghiară se declară germani. Explicaţia acestei fenomen este ca după colonizaraea şvabilor din secolul al 18-lea, soarta maghiară şi cea şvabă s-au împletit, membri celor două etnii au trăit o soartă comună, astfel este aproape imposibil să se desparte şi istoria lor mai recentă, din care motiv este şi mai greu de a stabili ca dintre şvabii sătmăreni câţi şi cum s-au identificat în diferitele momente istorice (la începutul secolului, după Trianon, după hotărârea de la Viena, după cel de al doilea război mondial), deci câţi şi cine s-au considerat germani, maghiari, sau deopotrivă şi maghiar şi german.

Structura de aşezare este unică în Ungaria, casele au dimensiuni imense, de cele mai multe ori au o coarnă de acoperiş. sistemul de grajduri apare contopit cu casa de locuit.  Faţada are trei geamuri, fiind împodobiţi tradiţional, amestecat cu eclectică orăşenească, se continuă în portic, meştergrindele sunt susţinute de stâlpi, coloane din ţiglă sau din lemn.

În comună se găsesc aproape o sută de şure cu hol, au zid de frontispiciu de ţiglă, eclectic, cu o poartă de şură cu un decor tăiat adeseori cu ferestrăul, de dimensiuni mari,
pe str. Szabadság (Libertăţii) şi str. Temető (Cimitirului) aproape la fiecare gospodărie.

Aşezarea caselor este identică pe fiecare stradă, se întind în lungime pe teren, deşi sunt şi unele întoarse paralel cu strada.

Centrul satului format cu ocazia colonizării se consideră  teren de importanţă de monument istoric.

Valoarea de monument istoric al comunei Vállaj nu se datoreşte de clădirile particulare, ci de ansamblul lor global.